Carnete II Ianuarie 1942 - martie 1951, Albert Camus, Polirom

Descriere

Traducere din limba franceză de Micaela Ghițescu Ediţie îngrijită, cronologie şi note de Marina Vazaca „Lungi dune sălbatice şi pure! Sărbătoare a apei, dimineaţa atât de neagră, la amiază atât de limpede, iar seara, călduţă şi aurie. Lungi dimineţi pe dună şi printre trupuri goale, amiază apăsătoare, şi ar trebui repetat tot restul, ar trebui spus încă o dată ce s‑a mai spus. Asta era tinereţea. Asta e tinereţea şi, la 30 de ani, nu doresc nimic altceva decât să continui această tinereţe. Dar...” „Opera mea în timpul acestor două cicluri [absurdul şi revolta]: fiinţe fără minciuni, deci nereale. Nu există pe lume. De asta, desigur, nici până în prezent nu sunt un romancier în sensul obişnuit al cuvântului. Ci, mai degrabă, un artist care creează mituri pe măsura pasiunii şi angoasei sale. Şi tot de asta fiinţele care m-au entuziasmat în lumea noastră au fost întotdeauna cele care aveau forţa şi exclusivitatea acestor mituri.” (Albert Camus) Însemnările lui Albert Camus din Carnete II dau seamă de anii maturităţii sale creatoare, care nu sunt doar anii „ciclului revoltei” (Ciuma, Cei drepţi, Omul revoltat), ci şi ai revoltei ca mod de viaţă personal. Fără aceste însemnări, opera sa nu ar fi întreagă. Ele completează esenţial lectura textelor sale majore şi sunt de un interes mai complex decât variantele lor din ediţiile critice, având avantajul că ne călăuzesc adânc în ambianţa creaţiei şi în universul spiritual şi emoţional al creatorului; lămuresc, dincolo de disciplina la care îşi supune scrisul, preocuparea pentru desăvârşirea intelectuală, mişcările sale sufleteşti, sfâşierile interioare şi căutarea de sine, sensul pe care se străduieşte să-l dea actului creator în vremea de cumpănă a istoriei pe care o trăieşte şi în acord cu o exigenţă artistică foarte înaltă. Fără să adopte tonul confesiv, direct şi necomplezent în observarea semenilor şi a propriei persoane, cu o sinceritate lucidă, nu lipsită de cruzime uneori, nici de o umbră de misoginism sau de donjuanism, purtând în suflet nostalgia peisajelor însorite şi a mistuirii în iubire, Camus scrie fără odihnă: îşi scrie opera şi viaţa, pe care nu o concepe neasemănătoare operei. (Marina Vazaca)