Critica Ratiunii Practice, Immanuel Kant, Univers Enciclopedic Gold, Immanuel Kant, Univers Enciclopedic Gold

Descriere

Critica raţiunii pure, tradusă de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc în 1969, a ajuns la cea de-a treia ediţie. Cu acest prilej, profesorul dr. Ilie Pârvu, de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti a îngrijit noua operaţie de editare, fiind astfel corectate unele erori de tipar şi unele inconsecvenţe terminologice. Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia senzorială, de ex.: afirmaţia: acest măr este roşu. Dimpotrivă, judecăţile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie senzorială, de ex.: doi şi cu doi fac patru reprezintă o afirmaţie apriorică. Totodată, există un motiv în plus pentru ca studenţii care posedă ediţia a II-a a traducerii, apărută în 1995, să apeleze şi la cea de-a treia ediţie: în aceasta din urmă au fost indicate diferenţele dintre ediţia I germană (din 1781) şi ediţia a II-a (din 1787).