Jar, Liviu Rebreanu, Rolcris

În 1934, la apariție, romanul Jar surprindea și publicul, și critica, fiindcă Rebreanu se consacrase ca romancier al mediului rural. 

În romanele sale „rurale“, subiectele erau puternice și ample, iar deznodămintele năprasnice. 

Deodată, și critica, și publicul constată că Rebreanu se poate înnoi. Jar, care, dintre cărțile sale, 

a cunoscut cele mai multe ediții, cinci, abordează un subiect „urban“. O tânără, Liana Rosmarin, 

studentă la litere și purtătoare a unei morale și a unei mentalități mai moderne, dar 

fiica unei familii mic-burgheze, se îndrăgostește, naiv și fatal. În relația asimetrică, 

obiectul divinizării e un ofițer de aviație, dar sub înfățișarea sa de erou modern, 

acesta nu e decât un banal prădător sentimental, meschin și chiar insipid. 

Liana, o ființă cu o judecată solidă și echilibrată, sfârșește însă prin a se sinucide, 

fiindcă, aflându-se la prima dragoste, se lăsase capturată de sentimente mult prea puternice,

și de iluzia iubirii eterne. Așadar, un roman al iluziilor, cum însuși Rebreanu îl vede într-un interviu:

„Romanul acesta avea să se cheme Mojarul iluziilor. Este acolo, la început, o scenă cu servitoarea care, 

zdrobind zahărul în piuliță, mai mult îl risipește; scena aceasta este simbolul romanului: 

toate iluziile se vor spulbera într-o bună zi.“

 

„Jar, un roman cu subiect monden, reunește toată recuzita marilor iubiri: voluptatea, 

uniunea până la identificare, căutarea tutelei divine, suferința, taina dragostei singuratice, 

înfruntarea dârză a opreliștilor. Liana Rosmarin, fiica unui funcționar onorabil, trăiește ca

 «martiră a iubirii», devenind victima unui Don Juan ofițer, locotenentul Dandu Victor.

 Pasiunea se consumă repede, iar fata nu găsește altă cale de a-și salva onoarea pierdută decât sinuciderea.“

 

Ion Simuț, critic și istoric literar

 

Liviu Rebreanu (1885–1944), prozator și dramaturg. Născut în familia unui învățător ardelean, 

a făcut studii în română și în maghiară și a încercat, fără succes, o carieră de ofițer în armata austro-ungară. 

Literatura l-a atras mai mult, iar la început a scris în maghiară, hotărându-se, în cele din urmă, 

să se exprime în română și alegând, în 1910, să se stabilească la București. A lucrat, ca gazetar,

 ici și colo, iar marea intrare în literatură și-a făcut-o cu romanul Ion (1920), urmat de romanele tot atât de importante

 Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925) și Răscoala (1932), care, într-o oarecare măsură, 

au eclipsat numeroasele sale nuvele, romane psihologice și piese de teatru.