Moara cu noroc, Ioan Slavici, Rolcris

 Moara cu noroc a apărut în 1881, într-un volum, Nuvele din popor, care reunea mai multe scrieri idilice ale lui Slavici. Prin realismul analizei psihologice, era însă în răspăr cu idilismul moralizator al scriitorului ardelean, iar prin subiect zdruncina credința în ingenuitatea țăranului. Un cizmar, Ghiță, pornit de jos, din pătura țărănească, devine cârciumar la răscrucea unor drumuri pe care trec tot felul de nelegiuiți. Ghiță se înhăitează cu demonicul Lică Sămădăul, dă de bani, bani furați, la care nu poate renunța. Ghiță știe că greșește punând banul mai presus de om, mai presus de soție, Ana, de copii și de morala populară, dar nu se mai poate opri. Deznodământul e pe măsura presimțirilor negre, de cor antic, ale bătrânei care își însoțește fiica și ginerele la cârciuma deschisă într-o veche moară, care, în pofida numelui, se dovedește fără noroc. O nuvelă atât de puternică, încât ecranizarea sa, în 1957, a fost inevitabilă. 

 „Într-una din nuvelele lui, Slavici a izbutit să creeze o atmosferă. Această nuvelă e Moara cu noroc. Sunt aici tipuri expresive și tari, caractere bine închegate și o zugrăvire atentă și evocatoare a dorinței de câștig din sufletul țărănesc, care anunță și egalează în multe locuri pasagiile cele mai caracteristice din Ion. Hangiul Ghiță din Moara cu noroc, frământat între dragostea de soție și pasiunea banului, dominat de puterea diabolică a tâlharului Lică Sămădăul, e pe aceeași linie cu celălalt hangiu al literaturii române, cu Leiba Zibal de la Podeni.“ 

Alexandru A. Philippide, scriitor și traducător 

 Ioan Slavici (1848–1925). Scriitor și ziarist român. Născut la Șiria, lângă Arad, a făcut studii de drept, neterminate, la Viena. Aici l-a cunoscut pe Eminescu. După câteva slujbe mărunte, s-a apropiat de gazetărie, pe care a practicat-o toată viața: redactor la Timpul, director al ziarului Tribuna, la Sibiu, fondator al revistei Vatra, colaborator al Convorbirilor literare, redactor al ziarelor progermane Ziua și Gazeta Bucureștilor, în timpul Primului Război Mondial, de unde i s-a tras a doua condamnare, pentru colaboraționism. Prima, de un an, o ispășise în Ungaria, în 1888–1889, pentru activitatea sa națională. Stabilit în România în 1890, a editat colecția de documente Hurmuzaki, a continuat să scrie și să publice proză, teatru, povești populare, studii istorice. Nuvele: Popa Tanda (1873), Budulea Taichii (1880), Moara cu noroc (1880), considerată o capodoperă a genului, Pădureanca (1884) etc. Romane: Mara (1894), Din bătrâni (1902), Din păcat în păcat (1924) etc.