Noaptea, Elie Wiesel, Art

Noaptea lui Elie Wiesel este o mărturie esențială despre Holocaust și completează tabloul atrocităților descrise de supraviețuitorii care au mai găsit forța să-și reamintească trecutul.

În anul 1944, anul deportării sale la Auschwitz, Elie Wiesel avea cincisprezece ani, trăia într-o comunitate de evrei unită din Sighet și încă mai credea cu fervoare în Dumnezeu. Apoi, după ce trupele naziste preiau controlul asupra orașului, viața comunității evreiești se schimbă dramatic, iar tânărul Elie va trăi cu groază realitățile ghetoului și apoi pe cele din lagărele de exterminare naziste. Mama și sora lui mai mică sunt ucise chiar în seara în care ajung la Auschwitz, în timp ce el și tatăl lui vor cunoaște zi de zi, până la eliberare, toate ororile dezumanizării.

„Dacă în viața mea ar fi trebuit să scriu o singură carte, Noaptea ar fi aceea." Elie Wiesel

„Proza lui Wiesel este măsurată și chibzuită, căci exagerările ornamentale n-ar fi potrivite pentru un asemenea subiect. Totuși, uneori, descrierile sunt atât de frapante încât precizia lor tăioasă îți taie respirația." The Guardian

„Un volum mic ca dimensiune, dar de o forță teribilă." The New York Times

„Wiesel și-a metamorfozat suferința în artă.“ Curt Leviant, Saturday Review

„După câte cunosc eu, nimeni nu a mai lăsat posterității o mărturie atât de sfâșietoare “ Alfred Kazin

„Noaptea este aproape insuportabil de dureroasă și, cu siguranță, imposibil de criticat.“ A. Alvarez,Commentary

„O lectură obligatorie pentru întreaga umanitate." Oprah

Cinci citate impresionante: 

„Doar nu avea de gând să distrugă un întreg popor? Să extermine o populație dispersată în atât de multe țări? Milioane de oameni! Cu ce mijloace? Și în plin secol douăzeci!”

„Era după-amiaza târziu. Eram cu toții în picioare în bloc, așteptând ca un SS să vină să ne numere. Întârzia să apară. Nu se mai văzuse o asemenea întârziere, nimeni nu își amintea de așa ceva la Buchenwald. Se întâmpla ceva, fără îndoială.”

„Nu am plâns și mă simțeam rău că nu puteam să plâng. Însă nu mai aveam lacrimi. Și, în adâncul sufletului, dacă aș fi căutat în profunzimile conștiinței mele plăpânde, poate că aș fi găsit ceva precum: în sfârșit, liber!…”

„Primul nostru gest de oameni liberi a fost să ne repezim la mâncare. Nu ne gândeam decât la asta. Nu la răzbunare, nici la părinți. Numai la pâine.”

„Voiam să mă văd în oglinda agățată pe peretele din față. Nu mă mai văzusem din perioada ghetoului. Din oglindă mă contempla un cadavru. Ochii lui mă privesc și acum.”