Pachet Ultima noapte de dragoste. Intaia noapte de razboi, Camil petrescu. Enigma otiliei, G. Calinescu. Ion, Liviu Rebreanu, Moara cu noroc Ioan Slavici, Rolcris

 

 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a primit premiul pentru proză al Societății Scriitorilor Români pe anul 1930. Era un roman inedit în literatura română, care încă nu era pregătită să aclimatizeze modernismul. Neștiind prea bine ce vecinătate estetică să-i atribuie acestui roman, după unii stendhalian, după alții proustian, criticii literari de atunci și de mai târziu au sesizat mai întâi că, din punctul de vedere al structurii, ar putea fi vorba de două romane juxtapuse. Unul este al intelectualului obsedat de absolut, adevăr și iubire, dar chinuit de incertitudini și de gelozie în dragostea lui pentru o soție de care se înstrăinează. Celălalt, care aproape că transcrie carnetele de front ale autorului, e romanul tânărului ofițer care, ajuns pe câmpul de luptă, în Primul Război Mondial, este, la cea mai precisă scară biologică, cotropit de spaima primară în fața morții. Totuși, cele două părți ale romanului au în comun un erou care, trecând prin două experiențele capitale, iubirea și războiul, trăiește drama lucidității, ceea ce este marca absolută  a lui Camil Petrescu.

 

 „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război îmi pare romanul cel mai realizat al lui Camil Petrescu, cel mai profund și mai bogat ca experiență «substanțială» și totodată de o rotunjime artistică, de o «compoziție» riguroasă și de un stil perfect în aparenta lor simplitate, ceea ce dovedește că, în ciuda recomandărilor de anticompoziție și antistil ale autorului — în fond doar de antiretorică —, el avea simțul formei solidar și congenital cu substanța, așa cum un organism viguros își găsește alcătuirea necesară nu prin intervenția exterioară a chirurgiei estetice, ci prin buna funcționare a secrețiilor interne.“  

 

 

Alexandru Paleologu, scriitor și critic literar român 

 

 

 

 

 Camil Petrescu (1894–1957), romancier, dramaturg și eseist român. Absolvent strălucit al Facultăți de Litere și Filozofie de la București, a debutat în 1914 în revista Facla. În 1916 a fost mobilizat pe front, de unde s-a întors rănit și mutilat, însă pregătit să dea literaturii române în perioada interbelică două mari romane și câteva piese de teatru de bună calitate. După 1945, a ales să sprijine, prin aderența la realism-socialist, regimul comunist, publicând romanul Un om între oameni. Romane: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930), Patul lui Procust (1933). Dramaturgie: Jocul ielelor (1918), Act venețian (1918–1946), Suflete tari (1921), Danton (1924–1925). Poezie: Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923), Transcendentalia (1931). 

 

Enigma Otiliei ar fi trebuit să se numească la început „Părinții Otiliei“, dar editorul, din rațiuni comerciale, i-a schimbat titlul și astfel factura sa balzaciană a putut fi recunoscută doar citindu-l, ce-i drept, cu pasiune. A fost un triumf cu personajele sale extrem de reușite, având fiecare câte un defect constitutiv: moș Costache era tipul avarului, Aglaia, baba absolută, Simion, bărbatul Aglaiei, un maniac, Titi, maleficul întârziat mintal, Aurica, fata bătrână și înrăită, Stănică Rațiu, arivistul fără scrupule ș.a.m.d. Printre acești mici monștri din Bucureștiul începutului de secol XX, două personaje sunt luminoase, Felix, student medicinist orfan, și Otilia, o tânără de asemenea orfană, frumoasă și inteligentă, pusă în fața unei alegeri greu de făcut. Otilia trebuie să accepte iubirea lui Felix, tânăr, dar cu perspective, sau patronajul cvasipatern al unui moșier bogat, dar bătrân, Pascalopol. Alegerea finală a fetei și veștile pe care Felix, ajuns peste ani o somitate profesională, le primește despre Otilia întăresc ideea că editorul din 1938 al acestui roman a fost inspirat folosind în titlu cuvântul „enigmă“.

„Romanul Enigma Otiliei este construit cu meșteșug sigur, pe mai multe planuri, și cu o detașare epică întru totul stăpână pe materialul uman, atât de divers și de închegat în fizionomia lui. Iată de ce vedem, în noua carte a dlui Călinescu, o vocație de prozator și descifram o structură epică.“ Pompiliu Constantinescu, critic literar, la apariția romanului Enigma Otiliei

 

G. Călinescu (1899–1965), scriitor, publicist și istoric literar cu o operă vastă, unul dintre cei mai importanți critici literari români. Numele sub care este cunoscut în istoria culturii române este de fapt un cvasipseudonim, fiindcă la naștere se numea Gheorghe Vișan, iar apoi a fost adoptat de un impiegat de gară, Constantin Călinescu. A studiat la București și la Roma, unde a fost bursier și s-a format sub îndrumarea istoricului literar Ramiro Ortiz. A strălucit ca istoric și critic literar și în perioada interbelică, și după 1944 și nici măcar angajamentele sale politice, oportuniste și vinovate, nu l-au lipsit de epitetul atribuit chiar de E. Lovinescu, și anume „divinul critic“. Istorie și critică literară: Viața lui Mihai Eminescu (1932), Opera lui Mihai Eminescu (1934), Viața lui Ion Creangă (1938), Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941). Proză: Cartea nunții (1933), Enigma Otiliei (1938), Bietul Ioanide (1953), Scrinul negru (1965).

 

Când a apărut, în 1920, romanul Ion pur și simplu i-a uluit pe cititori și pe critic, având parte, numai în timpul vieții autorului, de încă șase reeditări. Fusese pregătit de câteva nuvele care trecuseră mai mult neobservate, în care Rebreanu conturase personajele, născocise intriga și schițase cadrul istoric și social. Cititorii din Vechiul Regat, care erau obișnuiți cu dantelăriile stilistice și cu temele paseist-pășuniste, se întâlneau cu un personaj mai degrabă violent și frust decât cu unul elaborat după un model ideal și fundamental bun. Ion al Glanetașului este eroul unor împrejurări obiective. Un țăran ardelean harnic dar sărac, ascultând de glasul pământului, dobândește avere și statut social luând de nevastă cu de-a sila o fată avută, Ana, pe care însă nu o iubește. Când are și stare, și vază, începe să asculte de glasul iubirii și umblă să o dobândească și pe cea care-i fusese dintotdeauna dragă, Florica, dar sfârșește răpus fără milă de George, soțul acesteia.

Ion e un roman social și obiectiv și este primul considerat modern și sincron cu literatura europeană. „Ion e cea mai puternică creațiune obiectivă a literaturii române și, cum procesul firesc al epicei e spre obiectivizare, poate fi pus pe treapta ultimă a scării evolutive.“ E. Lovinescu, istoric, critic șiteoretician al literaturii Liviu Rebreanu (1885–1944), prozator și dramaturg. Născut în familia unui învățător ardelean, a făcut studii în română și în maghiară și a încercat, fără succes, o carieră de ofițer în armata austro-ungară. Literatura l-a atras mai mult, iar la început a scris în maghiară, hotărându-se, în cele din urmă, să se exprime în română și alegând, în 1910, să se stabilească la București. A lucrat, ca gazetar, ici și colo, iar marea intrare în literatură și-a făcut-o cu romanul Ion (1920), urmat de romanele tot atât de importante Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925) și Răscoala (1932), care, într-o oarecare măsură, au eclipsat numeroasele sale nuvele, romane psihologice și piese de teatru.

 

 Moara cu noroc a apărut în 1881, într-un volum, Nuvele din popor, care reunea mai multe scrieri idilice ale lui Slavici. Prin realismul analizei psihologice, era însă în răspăr cu idilismul moralizator al scriitorului ardelean, iar prin subiect zdruncina credința în ingenuitatea țăranului. Un cizmar, Ghiță, pornit de jos, din pătura țărănească, devine cârciumar la răscrucea unor drumuri pe care trec tot felul de nelegiuiți. Ghiță se înhăitează cu demonicul Lică Sămădăul, dă de bani, bani furați, la care nu poate renunța. Ghiță știe că greșește punând banul mai presus de om, mai presus de soție, Ana, de copii și de morala populară, dar nu se mai poate opri. Deznodământul e pe măsura presimțirilor negre, de cor antic, ale bătrânei care își însoțește fiica și ginerele la cârciuma deschisă într-o veche moară, care, în pofida numelui, se dovedește fără noroc. O nuvelă atât de puternică, încât ecranizarea sa, în 1957, a fost inevitabilă. 

 

 

 „Într-una din nuvelele lui, Slavici a izbutit să creeze o atmosferă. Această nuvelă e Moara cu noroc. Sunt aici tipuri expresive și tari, caractere bine închegate și o zugrăvire atentă și evocatoare a dorinței de câștig din sufletul țărănesc, care anunță și egalează în multe locuri pasagiile cele mai caracteristice din Ion. Hangiul Ghiță din Moara cu noroc, frământat între dragostea de soție și pasiunea banului, dominat de puterea diabolică a tâlharului Lică Sămădăul, e pe aceeași linie cu celălalt hangiu al literaturii române, cu Leiba Zibal de la Podeni.“ 

 

Alexandru A. Philippide, scriitor și traducător 

 

 

 Ioan Slavici (1848–1925). Scriitor și ziarist român. Născut la Șiria, lângă Arad, a făcut studii de drept, neterminate, la Viena. Aici l-a cunoscut pe Eminescu. După câteva slujbe mărunte, s-a apropiat de gazetărie, pe care a practicat-o toată viața: redactor la Timpul, director al ziarului Tribuna, la Sibiu, fondator al revistei Vatra, colaborator al Convorbirilor literare, redactor al ziarelor progermane Ziua și Gazeta Bucureștilor, în timpul Primului Război Mondial, de unde i s-a tras a doua condamnare, pentru colaboraționism. Prima, de un an, o ispășise în Ungaria, în 1888–1889, pentru activitatea sa națională. Stabilit în România în 1890, a editat colecția de documente Hurmuzaki, a continuat să scrie și să publice proză, teatru, povești populare, studii istorice. Nuvele: Popa Tanda (1873), Budulea Taichii (1880), Moara cu noroc (1880), considerată o capodoperă a genului, Pădureanca (1884) etc. Romane: Mara (1894), Din bătrâni (1902), Din păcat în păcat (1924) etc.